Ideologia Comunistă

a fost unul dintre cei mai vechi adepți a teoriei comuniste și a condus perioada revoluționară a mișcării nihiliste ruse din anii 1860 până la începutul anilor 1880. Grupul a promovat principiile comuniste ale ateismului, revoluției și abolirii proprietății private. Nechayev a promovat ideea de revoluție prin orice mijloace necesare, răspândindu-și principiile și teoria la generațiile viitoare de lideri comuniști prin mișcarea nihilistă și cartea sa, Catehismul unui revoluționar. Viziunea lui Nechayev despre revoluție a  avut o mare influență asupra lui Vladimir Lenin.

a adoptat ideologia comunistă pentru a transforma Imperiul Rus în primul stat comunist. Folosind ca fundament Manifestul Partidului Comunist al lui Marx și Engels, Catehismul unui revoluționar al lui Nechayev și propriile sale scrieri, Lenin a statuat violența revoluționară pentru a extinde și instituționaliza comunismul în noua Uniune Sovietică. După revoluția eșuată din 1905, Lenin a câștigat puterea în 1917, în timpul Revoluției bolșevice (1917-1922), care a dus la moartea a 7 milioane de oameni. El a instituit dictatura partidului unic abolind proprietatea privată, anulând libertățile de exprimare, de întrunire, desființând cultele religioase și presa, reducând la tăcere toți oponenții partidului bolșevic prin intermediul poliției secrete (Cheka) și a Gulagului („Glavnoe upravlenie ispravitelno-trudovîh lagherei”, „Administrația Generală a Lagărelor de muncă forțată”), un sistem vast de lagăre de muncă forțată folosit pentru exterminarea oponenților politici.

a preluat controlul Uniunii Sovietice după moartea lui Lenin în 1924. Bazându-se pe ideologiile lui Marx și Lenin,  a instaurat stalinismul,fondat pe  statul polițienesc totalitar, industrializarea forțată, colectivizarea agriculturii, o economie planificată și centralizată, proclamând Partidul Comunist al Uniunii Sovietice ca stat conducător al revoluţiei comuniste mondiale. El a dezvoltat forțele de securitate (NKVD, SMERSH) cu scopul de a asupri popoarele din interiorul si din afara URSS, de a elimina orice opozant indezirabil pentru lider și menținerea acestuia la putere cu orice preț. El a extins, de asemenea, sistemul Gulag, în special în timpul valurilor de epurări din anii 1930, care au devenit cunoscute sub numele de Marea Teroare a lui Stalin. Stalin a eliminat sistematic toți inamicii, reali sau imaginari, din URSS și din țările aflate sub ocupația sovietică. El a vizat o anumită clasă de oameni, kulacii (țăranii puțin mai bogați. Stalin a obligat 320.000 de kulaki să renunțe la recolte și case și i-a internat în lagăre de muncă forțată. Mai târziu, între 1937-1938, unul din douăzeci de oameni din Uniunea Sovietică au fost arestați și peste 1,9 milioane de oameni au fost închiși în Gulag. Marea Teroare a inclus represiunea sistematică, suprimarea oricărei disidențe, purificarea etnică, supravegherea poliției politice pe scară largă și epurarea oficialilor guvernamentali și militari. Numărul deceselor rezultat este estimat la 950.000 până la 1,5 milioane de oameni. Reprimarea, violența, privațiunile și impulsul pentru controlul total al statului asupra poporului  au dus la moartea a 20 de milioane de oameni din teritoriul URSS, fără a lua în calcul victimele din timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

 a apărut ca lider cheie al Partidului Comunist Chinez (PCC) în prima etapă a Războiului Civil Chinez din anii 1920 și a aderat și dezvoltat instrumentele genocidare ale marxism-leninismului. După înfrângerea guvernului naționalist în 1949, Mao a înființat Republica Populară Chineză (RPC), un stat cu un singur partid controlat de comuniștii chinezi. Sistemul totalitar al lui Mao, la fel ca al omologilor săi sovietici, a folosit și s-a bazat pe represiune și teroare. Reforma agrară impusă de Mao a dus la uciderea a până la 3 milioane de oameni, iar celebrul  Program ”Marele Salt Înainte” (1958-1961), menit să facă progrese în industrializare, a dus la foamete care a ucis între 30 și 43 de milioane de chinezi.Per total, politicile și acțiunile lui Mao au dus la moartea a între 40 și 80 de milioane de oameni.

un marxist-leninist devotat, educat la Paris și Moscova, a condus Viet Minh-ul comunist împotriva francezilor în timpul Primului Război din Indochina (1946-1954), preluând controlul asupra Vietnamului de Nord și instituind un guvern comunist. După război, Ho a executat între 3.000 și 15.000 de civili vietnamezi pentru a-și consolida controlul asupra populației. Ho Chi Minh a declanșat apoi Războiul din Vietnam (1955-1975), cunoscut și sub numele de Al Doilea Război din Indochina, pentru a-și extinde regimul comunist în întreaga țară. Până în 1975, între 1-3 milioane de oameni și-au pierdut viața în conflict, deoarece Vietnamul de Nord comunist, spijinit de China și mai târziu de  Uniunea Sovietică, i-a învins pe sud-vietnamezi, SUA și aliații acestora. Armata Vietnamului de Nord și-a consolidat rapid puterea și a eliminat opoziția, executând aproximativ 65.000 de prizonieri politici după căderea Saigonului. 

un ideolog marxist-leninist și maoist, șef al mișcării Khmeri Roșii, a condus revoluția comunistă din Cambodgia. Pol Pot a planificat și a dus la îndeplinire Războiul civil cambodgian (1967-1975), care a ucis 250.000 de cambodgieni. După victoria în războiul civil  din 1975, Pol Pot este responsabil de  genocidul cambodgian (1975-1979), ucigând pe orice individ sau grup considerat anticomunist și o amenințare la adresa guvernării sale, în special oponenții politici, intelectualii și liderii religioși.Inițiator al unui ”comunism al epocii de piatră”, căutând să creeze o societate socialistă agrară despre care credea că va evolua într-o societate comunistă, guvernul lui Pol Pot a mutat cu forța populația urbană la țară pentru a lucra la fermele colectivizate. Pentru a elimina diferențele de clasă, Khmerii Roșii au vizat, în special intelectualii, cum ar fi medici și avocați sau cei care aveau vro legatură cu străinătatea. De asemenea, Pol Pot dorind să desființeze religia, soldații săi au executat creștini și musulmani forțând călugării să se căsătorească și să renunțe la credință sau să fie executați.

Urmărind egalitarismul complet, banii au fost desființați și toți cetățenii au fost obligați să poarte aceleași haine negre. Uciderile în masă ale presupușilor oponenți ai guvernului, împreună cu malnutriția și îngrijirea medicală deficitară, au ucis între 1,5 și 2 milioane de oameni, aproximativ un sfert din populația Cambodgiei.

• 1848 – Publicarea Manifestului comunist al lui Marx și Engels

Manifestul Partidului Comunist al lui Karl Marx și Friedrich Engels a creat teoria și ideologia politică, socioeconomică a comunismului. Pamfletul de 30 de pagini a fost publicat de o tipografie germană la Londra în 21 februarie 1848.

• 1917 – Lenin lansează Revoluția Rusă

După abdicarea țarului Nicolae al II-lea în 1917 și profitând de slăbiciunile guvernului provizoriu rus, Vladimir Lenin și bolșevicii au organizat o lovitură de stat și au început Revoluția Rusă (1917-1922). După lovitura de stat bolșevică din noiembrie 1917, Lenin și bolșevicii au învins Armata Albă a Republicii Ruse într-un război brutal de cinci ani. În februarie 1918, Lenin și susținătorii săi și-au consolidat puterea și au înființat statul comunist cu partid unic al Rusiei Sovietice, mai târziu Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste; în martie, a redenumit din Partidul Bolșevic în Partidul Comunist Rus.

• 1939 – Germania nazistă și Uniunea Sovietică semnează Pactul Molotov-Ribbentrop

Înainte de izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, Uniunea Sovietică a semnat un pact de neagresiune cu Germania nazistă. Părțile au încercat să se asigure că niciuna dintre părți nu o va ataca pe cealaltă, în timp ce invadau și divizau Polonia în septembrie 1939, luându-și ”în posesiune” teritoriile negociate în anexa secretă a pactului. Uniunea Sovietică a forțat Lituania, Letonia și Estonia să semneze pacte de neagresiune pentru a preveni războiul, dar totuși a invadat fiecare țară mai târziu, în ciuda tratatelor. De asemenea, Stalin a invadat Finlanda în decembrie 1939 și părți ale României în 1940 (Basarabia, nordul Bucovinei si ținutul Herța). În 1941, Hitler a încălcat Pactul Molotov-Ribbentrop și a invadat Uniunea Sovietică. Victoria aliaților în cel de-al Doilea Război Mondial a avut un preț mare pentru URSS, cu pierderi de 8-10 milioane de soldați și peste 20 de milioane de civili, pierderi cauzate parțial de strategia dezastruoasă a lui Stalin de dinainte de război, ca efect al epurărilor din rândul ofițerilor în timpul Marii Terori, de incompetența și de ingerința în deciziile armatei din timpul războiului.

• 1944 – ”Acordul de procentaj” și împărțirea Europei postbelice în sfere de influență

În 9 octombrie 1944, premierul britanic Wiston Churchill sosește la Moscova și semnează o înţelegere secretă cu I.V.Stalin, un acord de împărţire a sferelor de influenţă. Era începutul “Cortinei de fier” şi al comunizării Europei răsăritene. De la aceste negocieri purtate la Moscova lipseau americanii, excluși deliberat de Churchill și Stalin. Churchill, gândindu-se să nu lase urme, ar fi cerut: “Oare nu e cinic să dispunem în această manieră de soarta a milioane de oameni? Haideți să ardem hârtia”. Stalin s-a opus: „Nu, păstrați-o!”. Procentele negociate nu s-au aplicat niciodată, de fapt. Americanii fuseseră excluși cu totul, ceea ce, în mod evident, nu era posibil. Rușii n-au acceptat nicio altă influență sau mișcare democratică în țările pe care le-au cotropit, realitate confirmată la Conferința de la Yalta (4-11 februarie 1945) unde, profitând de unele prevederi ambigue ale „Declaraţiei privind Europa eliberată” au furnizat Moscovei pretextul de a interveni în politica internă a unor state din zona sa de ocupaţie, în numele apărării democraţiei.

• 1947 – Doctrina Truman, Planul Marshall și începutul Războiului Rece

Doctrina Truman este o politică externă americană care a luat naștere cu scopul principal de a limita expansiunea geopolitică sovietică în timpul Războiului Rece. A fost anunțată Congresului de către președintele Harry S. Truman la 12 martie 1947 și dezvoltată în continuare la 4 iulie 1948, când a promis că va opri revoltele comuniste din Grecia și Turcia. În general, doctrina Truman a implicat sprijinul american pentru națiunile  amenințate de comunismul sovietic, Truman susținând în fața Congresului că „politica Statelor Unite trebuie să fie de sprijinirea popoarelor libere care rezistă tentativelor de subjugare a minorităților armate sau a presiunilor externe.” Discursul președintelui Truman a avut loc în mijlocul Războiului Civil Grec (1946–1949), circumstanțe în care, dacă Grecia și Turcia nu ar fi primit sprijin, ar fi căzut inevitabil în comunism cu consecințe grave în întreaga regiune. De regulă, forța militară americană directă nu a fost implicată, dar Congresul a alocat ajutor financiar pentru a sprijini economiile și armatele Greciei și Turciei, sprijin concretizat printr-un un ajutor masiv în materie de bani, arme, instrucție, asistență economică și de bună guvernare.  

Partea economică a Doctrinei Truman o reprezintă Planul Marshall, cu numele oficial European Recovery Program, denumit după secretarul de stat american George Marshall care, la 5 iunie 1947, a anunțat lansarea unui vast program de asistență economică destinat refacerii economiilor europene, cu scopul de a stăvili extinderea comunismului, un pericol major pentru țările europene devastate de război și ideologii totalitare.

Doctrina Truman a reprezentat o cotitură în politica americană față de URSS, marcând începutul unei politici de „stăvilire”, de „îndiguire” a expansiunii sovietice. Americanii s-au angajat pe linia unei politici de blocare a răspândirii comunismului, nu numai în Europa, ci în întreaga lume, inclusiv în Coreea și Vietnam. Doctrina Truman avea să declanșeze în fapt Războiul Rece.

• 1949 – Mao Zedong înființează Republica Populară Chineză

În urma unui război civil în care 6 milioane de chinezi au murit, Mao Zedong preia puterea în China. Republica Populară Chineză a invadat și a cucerit Tibetul, Mao susținând că China are dreptul istoric de a controla zona. Mao a implementat, de asemenea, politici genocidare, cum ar fi Marele Salt înainte (1958-62), care a provocat aproximativ 43 de milioane de morți, un număr de victime mai mare decât cel al lui Hitler și al lui Stalin la un loc. În timpul Revoluției Culturale, Mao a folosit milioane de studenți, ca trupe de șoc care erau cunoscuți ca și Gărzile Roșii a lui Mao. Acești studenți s-au răzvrătit impotriva profesorilor, a părinții lor și chiar împotriva altor grupuri ale Gărzii Roșii. Revoluția culturală a lui Mao a durat din mai 1966 până la sfârșitul anului 1976. A fost o perioadă întunecată de teroare care s-a soldat cu 1-3 milioane de morți.

• 1956 – Sovieticii zdrobesc mișcările de independență din Europa de Est

Revolta de la Poznan din iunie 1956 unde s-a protestat împotriva regimului comunist, a ocupației sovietice și a haosului economic, cu alte mii de muncitori greviști care s-au alăturat ulterior, ceea ce a devenit o revoltă pentru Libertate, Dreptate și Pâine. Comuniștii au zdrobit cu brutalitate rebeliunea cu tancuri și peste 10.000 de militari. În Ungaria, în luna octombrie a anului 1956, studenții, muncitorii și oameni obișnuiți au luat armele împotriva regimului stalinist într-o luptă pentru libertate care a durat aproape două săptămâni. Pentru a reprima revoluția, tancurile sovietice au invadat Budapesta, iar 2.502 de maghiari au fost uciși în lupte sângeroase de stradă, zeci de mii au fost întemnițați și peste 200 au fost executați de către comuniști. 

• 1961 – Germania de Est construiește Zidul Berlinului

Construirea zidului a început în 13 august 1961 la cererea liderului Germaniei Răsăritene, Walter Ulbricht și aprobat de liderul sovietic Nikita Hrușciov, zidul a constituit o barieră de separare între Berlinul Occidental și Republica Democrată Germană timp de aproape 28 de ani. A fost construit în perioada postbelică, (perioadă în care Germania a fost divizată), în efortul de a stopa consecințele scurgerii de forță de muncă și pierderilor economice asociate cu migrația zilnică a unui mare număr de profesioniști și lucrători calificați între Est și Vest. Existența timp de aproape trei decenii a Zidului a provocat scăderea semnificativă a emigrației: de la 2,5 milioane, în perioada 1949 – 1962, la numai 5.000 – între 1962 și 1989. Zidul avea o lungime de 150 km și despărțea Berlinul democratic de Estul comunist cu ziduri mari de beton, garduri de sârmă ghimpată și turnuri de pază. A fost demolat începând cu 9 noiembrie 1989, după 2 ani de la celebra cuvantare al președintelui Ronald Reagan de la Poarta Brandenburg ”…Domnule Gorbaciov, deschideți această poartă! Domnule Gorbaciov, dărâmați acest zid!” 

• 1968 – Primăvara de la Praga și Doctrina Brejnev

Cehoslovacii au declanșat proteste în masă și au manifestat pentru liberalizarea politică atunci când prim-secretarul Partidului Comunist din Cehoslovacia, Alexander Dubcek, a pus capăt cenzurii pentru scurt timp, oamenii cerând mai multă libertate decât ar permite „socialismul cu față umană”. Pentru a reinstaura controlul și a pune capăt reformelor inițiate de liderul comunist cehoslovac, în noaptea de 20-21 august 1968, țara a fost invadată și ocupată de către forțe armate (250.000 de soldați)a cinci state membre în Pactul de la Varșovia: URSS, Bulgaria, Ungaria, RDG și Polonia. Ulterior, justificarea agresiunii militare a fost facută prin expunerea Doctrinii Brejnev, care prevedea posibilitatea “…când forțele care sunt ostile socialismului încearcă să direcționeze dezvoltarea unei țări socialiste către capitalism, aceasta nu devine numai o problemă a țării în discuție, dar și o problemă și o preocupare a tuturor țărilor socialiste.” În mod implicit, acestă doctrină presupunea că URSS-ul are rolul de lider al lumii socialiste și că ea își aroga dreptul de a defini “socialismul” și “capitalismul” conform intereselor proprii, statut ce-i acorda dreptul să întervină militar în țările satelit, în situațiile în care hegemonia îi era amenințată.

• 1975 – Sfârșitul războiului din Vietnam

Lupta pentru instaurarea comunismului în Vietnam, după retragerea americană, a dus la moartea a 65.000 de civili vietnamezi de către forțele nord-vietnameze. Vietnamul de Nord comunist a câștigat războiul, a format Republica Socialistă Vietnam în 1976 și a impus imediat un sistem de represiune și violență. Comuniștii au internat mulți cetățeni ai Vietnamului de Sud în lagăre de reeducare, alte sute de mii de oameni au fugit pe mare, stabilindu-se în Europa și Statele Unite.Înaltul Comisariat pt refugiați al ONU a apreciat că între 1975 și 1995, 800,000 de ”boat people” s-au refugiat pe mare din Vietnamul comunist, din care între 200.000 și 400.000 au murit înecați încercând să ajungă în Hong Kong, Indonezia, Malaezia, Filipine sau Thailanda.  

• 1979 – Sovieticii invadează Afganistanul, Ioan Paul al II-lea vizitează Polonia

Invazia sovietică a Afganistanului a fost începutul unei ocupații militare de 10 ani care a dus la moartea a 800.000-1,5 milioane de afgani, 3 milioane de răniți și 7 milioane de refugiați. Luptătorii afgani pentru libertate, numiți și mujahedeen, au fost sprijiniți în secret de Statele Unite și alți aliați, provocând pierderi grele armatei sovietice, ceea ce l-a determinat pe liderul sovietic Mihail Gorbaciov să înceapă retragerea trupelor în 15 mai 1988. 

Anul 1979 a fost, de asemenea, prima vizită istorică a papei Ioan Paul al II-lea în Polonia sa natală. În timpul vizitei de 9 zile, 2-10 iunie 1979, ascultat de 6 milioane de polonezi, papa a vorbit despre modul în care Europa trebuie să se întoarcă spre creștinism dacă vrea să avanseze dincolo de diviziunile sale actuale; despre modul în care comunismul și creștinismul sunt diametral opuse; despre libertate și patriotismul polonez; despre relația dintre Biserică și stat. Papa a mai sugerat că scopurile societăților comuniste erau defectuoase și inadecvate. „Hristos nu va aproba niciodată”, a spus el într-o suburbie a orașului industrial Nowa Huta, „ca omul să fie considerat doar un mijloc de producție sau ca el să fie apreciat în conformitate cu acel principiu.” Așa cum a descris un corespondent local de presă, efectele vizitei pontificale au fost copleșitoare și incalculabile ”Vizita Papei a eliberat niște forțe psihologice foarte interesante și trebuie luate în considerare de ierarhia politică. Cum te descurci cu atât mai multă speranță, cu atât mai multă încredere în sine, cu tot acest nou sentiment de implicare și libertate?” Aceasta a fost probabil una dintre cea mai semnificativă dintre toate călătoriile sale, deoarece, potrivit unor istorici, a pus în practică o serie de evenimente care au dus la înființarea Sindicatului Solidaritatea, care a fost o mișcare cheie în căderea comunismului în Europa de Est.

• 1989 – Căderea zidului Berlinului și prăbușirea comunismului în Europa Centrală și de Est

Un val de mișcări naționale pentru independență și libertate s-a ridicat în  Europa de Est și Centrală, ducând în cele din urmă la căderea Zidului Berlinului și la prăbușirea comunismului în regiune. Mișcările au avut loc în țările baltice, Polonia, Ungaria, Germania de Est, Cehoslovacia, Bulgaria și România.

Statele comuniste, ca și alte regimuri totalitare, câștigă și păstrează puterea folosind un set comun de instrumente. Instrumentele se încadrează în două mari categorii: caracterul terorist si violența extremă a aparatului de securitate al statutului comunist și controlul asupra informațiilor. Regimurile comuniste au folosit aceste instrumente pentru a menține la putere dictatori precum Lenin, Stalin, Mao, Kim, Castro și partidele conduse de aceștia. Aceștia au la îndemână vaste structuri de securitate ale statului a căror menire este să obțină prin orice mijloace supunerea și controlul total al cetățenilor lor, inclusiv asupra a  ceea ce gândesc și spun. Fiecare instrument descris mai jos este folosit pentru a elimina orice amenințare sau rezistență la adresa statului, reală sau imaginară. Folosirea acestor instrumente are un cost uman imens, milioane de oameni uciși, multe alte milioane arestați, închiși sau deportați. Dacă costurile economice ar putea fi cuantificate în țările care au fost ruinate de regimurile comuniste, ”costurile” umane vor rămâne de neevaluat, mai ales dacă avem în vedere destinele ruinate, oportunitățile individuale ratate, valorile de natură intelectuală , culturală sau spirituală pierdute sau distruse. Cetățenii fiecărei națiuni care au suferit sub comunism din 1917 sunt foarte familiarizați cu toate aceste sacrificii.

Cum ar putea „paradisul pentru muncitori și toți cetățenii lumii” al marxismului să aibă ca rezultat un sistem de guvernare atât de brutal, violent și criminal? În cartea Age of Delirium, David Satter descrie rădăcinile ideologice care fac posibile crimele comunismului. Marxismul susține că totul și fiecare persoană este pur și simplu materie în mișcare.

Nu există Dumnezeu, nici spirit sau suflet. Marxismul respinge o viziune religioasă sau naturală asupra lumii și susține că totul și toată lumea este doar materie într-o lume mecanică. Fiind doar o piesă mică din marele mecanism al societății,oamenii nu sunt indivizi cu drepturi naturale garantate de Creatorul lor și, prin urmare, nu au nicio pretenție la drepturile lor fundamentale. Marx și Engels credeau că toată istoria umană a fost modelată de transformarea condițiilor economice în urma conflictelor succesive dintre clasele sociale. Această ”luptă de clasă” ar culmina cu înfrângerea violentă a ”burgheziei”, a clasei de mijloc care deține cea mai mare parte a bogăției în proprietate privată, de către proletariat, muncitorii care nu au nimic  decât capacitatea lor de muncă. Construită pe anularea proprietății private, această nouă societate nouă fără clase sociale promite egalitate radicală, libertate și democrație,armonie și bogăție fără precedent pentru toți. În timp ce răsturnarea și distrugerea violentă a societății a avut loc unde comunismul a fost implementat, armonia și bogăția nu au apărut niciodată.

Lenin și bolșevicii au fost primii care au implementat învățăturile marxiste despre violența revoluționară. Ei au păstrat principiile lui Marx punând accentul pe rolul unui grup de elită de revoluționari profesioniști și disciplinați care să servească drept partid de „avangarda” al clasei muncitoare. Bolșevicii și-au însușit puterea totală susținând că ideologia comunistă face din guvernarea lor să fie la fel de infailibilă și inevitabilă ca istoria însăși. În timp ce Marx propunea o lume fără Dumnezeu și speranța unui paradis ceresc după moarte, comunismul a promis un paradis pe pământ fără Dumnezeu. Exagerând abordarea lui Marx, leninismul a impus violența pe scară largă într-un impuls totalitar de a prelua puterea. Bolșevicii erau o minoritate politică foarte devotată cauzei lor, mai organizați, mai fanatici și mult mai nemiloși decât majoritatea celorlalte partide. Ei au creat un nucleu de militanți care erau dispuși să folosească violența extremă pentru a crea o utopie comunistă într-o țară slăbită de război, de stăpânirea țaristă și de guvernul post-imperial.

Regimul bolșevic a fost totalitar tocmai din cauza naturii sale ideologice. După cum a spus filozoful francez Alain Besancon, „elementul de bază în comunism, sau elementul cheie în orice caz, este ideologia. Dacă îl înțelegi pe unul, îl vei înțelege pe celălalt; dacă nu înțelegi ideologia, atunci nu înțelegi nimic.” Besancon numește ideologia „o doctrină care, în schimbul convertirii, promite o mântuire temporală care pretinde a se conforma unei ordini cosmice a cărei evoluție a fost descifrată științific și necesită o practică politică care să vizeze transformarea radicală a societății”. Această promisiune a unei transformări radicale a societății necesită o adeziune strictă la o practică politică deosebită. Ideologia legitimează orice violență revoluționară și persecuție a dușmanilor regimului; justifică, de asemenea, monitorizarea, represiunea sau anihilarea lor. Odată ce regimurile comuniste ajung la putere, toată lumea trebuie să se comporte ca și cum scopurile ideologice ale regimului ar fi fost realizate. Astfel, un regim comunist este și un sistem de minciună organizată. Exemplul dezastrului nuclear de la Cernobîl din 1986 este foarte relevant când, autoritățile sovietice au negat gravitatea și pericolul nu numai pentru oamenii săi, ci și pentru restul lumii, cu scopul de a  proteja imaginea infailibilității comunismului.

Violența și minciuna, justificate de ideologie și de concepția că omul este doar ”materie primă” pentru mașinăria statului, au avut un efect psihologic puternic asupra oamenilor pentru a forța conformarea lor. Toți indivizii societății comuniste și tot ceea ce dețineau – trupul, gândurile și toate bunurile lor – erau mobilizați în crearea și slujirea regimului comunist. De la Revoluția bolșevică din 1917 până la prăbușirea URSS în 1991, regimul sovietic a folosit violența pentru a câștiga și a se  menține la putere impunând iluzia unui „paradis comunist” terestru. Fără drepturi personale sau  proprietate, comuniștii au tratat oamenii ca produse de unică folosință pentru a fi folosite după bunul plac al liderului. În regimurile comuniste, frica de moarte sau de închisoare a obligat milioane de oameni să se supună ordinelor Partidului Comunist și să pretindă să creadă în propaganda acestuia, oricât de absurdă sau distructivă ar fi.

După cum Karl Marx a prezis cu exactitate în Manifestul comunist, comunismul se instalează într-o țară doar prin revoluție și violență. Rusia a devenit primul stat comunist, înființat prin lovitura de stat și revoluția bolșevică din 1917 condusă Vladimir Lenin. În 1918, în timpul Războiului Civil din Rusia, Lenin a înființat Ceka (Comisia Extraordinară pentru Întreaga Rusie pentru Combaterea Contrarevoluției și Sabotajului), o organizație teroristă bolșevică cu rol de poliție politică, menită să-l protejeze pe el și regimul său. Spre deosebire de țările democratice, ale căror servicii de informații și securitate servesc la protejarea cetățenilor de amenințările și pericolele interne și externe, rolul principal al structurilor de securitate comuniste este de a asigura supraviețuirea regimului, de cele mai multe ori împotriva voinței propriului popor. Ceka și fondatorul acesteia, Felix Djerjinschi, a fost prototipul pentru viitoarele organizații de securitate internă din Uniunea Sovietică și alte țări comuniste.

Sarcina principală a Ceka a fost să pună în aplicare execuții, încarcerări și deportări forțate în lagărele de muncă ale oricărei persoane sau grup privite ca o amenințare la adresa regimului. În timpul „Terorii Roșii” a lui Lenin, orice cetățean care nu se conforma cauzei bolșevice, cum ar fi kulacii și preoții, au fost executați fără o sentință de condamnare. Până în 1923, peste 500.000 de oameni muriseră din cauza execuției, întemnițării și deportării în Gulag. Prin instaurarea ”comunismului de răboi” și folosirea genocidară de către Lenin a poliției politice pentru a-și impune domnia în întreaga Rusie, a stabilit ”modelul-etalon„ pentru viitorii lideri comuniști.

Succesorul lui Lenin, Iosif Visarionovici Stalin, a folosit NKVD (Comisariatul Poporului pentru Afaceri Interne), una dintre organizațiile succesoare ale Ceka, pentru a elimina orice ”contrarevoluționar”, ”dușmanii poporului” sau ”trădător” în timpul „Marii Terorii” din anii 1937-1938. În această perioadă, rămasă în istorie și ca ”Marea Epurare”, Stalin a eliminat simplii cetățeni, politicienii și oficialii militari care au îndrăznit să vorbească împotriva lui sau pe care îi considera o posibilă amenințare, prin execuții în masă și deportare în Gulag. Dacă tința declarată inițial a epurărilor staliniste au fost vechii ”tovarăși bolșevici”, cadre de partid, din administrație sau din armată, adevărata țintă și victimă a terorii a fost societatea sovietizată. Din iulie 1937 până în noiembrie 1938, în jur de 1,5 milioane de sovietici sunt arestați sau deportați, aproximativ jumătate dintre aceștia, executați. Era nevoie mai intâi ca aparatul partidului-stat să fie epurat și călit pentru a fi necruțător în această noua ofensivă a ”războiului civil permanent”: 750.000 de cetățeni sovietici au fost executați, adică 50.000 de execuții pe lună, 1.600 pe zi;alți 800.000 sunt condamnați la zece ani de muncă forțată, dintre care un sfert aveau să moară în câteva luni. A apărut nouă metodă de represiune: mărturisirile false și cele obținute prin tortură. Pentru a forța o mărturisire falsă, victimile erau supuse la torturi extreme. Aceste victime știau că și familiile lor riscau închisoarea sau alte persecuții dacă nu cooperau. Pe baza acestor declarații mincinoase erau regizate ”procesele-spectacol”, judecate de tribunale speciale (troika NKVD,formate dintr-un ofițer NKVD, membru de partid comunist și procuror) în care verdictul era decis chiar înainte ca victimele să fie arestate. Arestările, procesele și verdictele au fost concepute pentru a institui o teroare omniprezentă și generalizată într-o societate în care nimeni nu trebuia să fie în siguranță. În apogeul Marii Terori, Biroul Politic sovietic a elaborat planuri de execuție în masă, prin așa-numitele cote, instrucțiuni date NKVD-ului cu privire la procentul din populația dintr-un district, care urma să fie împușcată sau întemnițată. Aceste planuri stabileau numărul și proporția victimelor dintr-o anumită regiune. Astfel, se stabilea  numărul de „inamici ai poporului” în cote fixe de clerici, foști nobili, culaci, minorități etnice, fără a se stabili nominal cine sunt aceștia, cifre pe care fiecare guvernator local trebuia să le îndeplinească în teritoriile administrate, iar cei care doreau să-și arate fidelitatea față de liderul suprem, solicitau suplimentarea numărului de persoane care trebuiau să între în marea ”mașinărie de tocat” în care s-a transformat URSS în timpul Marii Terori. De exemplu, În iulie 1937, Biroul Politic prevedea o cotă pentru „dușmanii poporului” pentru a fi arestați și împușcați fără proces în fiecare teritoriu și regiune: 75.950 pentru a fi executați și 19.300 întemnițați. Până la 1 noiembrie 1938, numărul total de condamnări era de 1,5 milioane, dintre care 750.000 au fost împușcați. De-a lungul timpului, teama de a fi următoarea victimă a creat un sistem de informatori dispuși să denunțe un vecin sau un membru al familiei.

Pe lângă rolul de aparat terorist de ucidere în masă, polițiile politice din regimurile comuniste au avut și un rol foarte important în supravegherea populației. De exemplu, Stasi-ul est-german – aparatul de securitate al RDG – avea angajat un ofițer pentru fiecare 166 de cetățeni est-germani, mult mai mult decât URSS (unde raportul era de 1:583). Până în 1989, înainte de prăbușirea Zidului Berlinului, existau peste 113.000 de angajați Stasi, susținuți de 174.000 de informatori.

Foametea provocată de om – fie prin intenția statului, fie prin incompetență – a fost cea mai mortală armă folosită în regimurile comuniste împotriva propriilor popoare. Respectând ideologia marxistă, statele comuniste au confiscat fără nici o despagubire toate fermele și utiliajele agricole, obligându-i pe țărani să-și lucreze propriile pământuri în ferme colective controlate de partidul-stat și conduse de oficiali comuniști nu aveau nici o competență în producția alimentară sau agricultură. Cea mai criminală foamete comunistă a avut loc China lui Mao. Din 1958 până în 1961, se estimează că 30-43 de milioane de  chinezi au murit de foame, în principal din cauza Marelui Salt Înainte al lui Mao, program prin care China trecea la agricultura colectivizată, în urma unirii marilor ferme colective într-unele gigantice, gestionate de birocrați comuniști care au impus cote de producție nerealiste. Incompetența acestora a dus la o serie de recolte slabe, iar lipsa alimentelor a fost amplificată de gestionarea proastă de către comuniști a distribuției alimentelor, care a dus la o foamete de nivel național. În timpul Marelui Salt Înainte, Mao a lansat și campania Patru Dăunători care a încercat să elimine șobolanii, vrăbiile, muștele și țânțarii. Această campanie nu a făcut decât să mărească proporțiile dezastrului, deoarece uciderea vrăbiilor a cauzat creșterea populațiilor de lăcuste și insecte care au devorat toate culturile produse în cantități mult sub necesar. În cele din urmă, Mao a înfometat cu bună știință poporul chinez și a ucis zeci de milioane pentru a menține mitul comunist al infailibilității, China fiind doar un exemplu de genocid în care foametea provocată de om a fost folosită ca armă de exterminare. 

Pe lângă represiune și și teroare, regimurile comuniste au înțeles importanța menținerii controlului absolut asupra informațiilor pe care le primea societatea condusă de ei. Comuniștii au preluat și au menținut controlul total asupra tuturor mijloacelor de informare – ziare și tipografie inițial, iar mai târziu radio, TV și internet. Folosirea propagandei și a dezinformării au jucat un rol cheie la începuturile Uniunii Sovietice când, Lenin și  propagandiștii comuniști, au atras mulți adepți care au crezut că vor avea parte de un ”paradis al muncitorilor”. Rușii au crezut că bolșevicii le vor aduce „pace, pământ și pâine”, primind, în schimb, un război civil, privarea de drepturile fundamentale, colaps economic și foamete, care au ucis cinci milioane de oameni. Lenin a restrâns libertatea de exprimare și de presă pentru a se asigura că numai literatura, monumentele și învățăturile pro-comuniste ajung la oameni. În școli, elevii erau îndoctrinați prin orele de ”educație patriotică”, marșuri, cântece și jurăminte de credință față de noul regim comunist. Folosirea propagandei a perfecționată sub domnia lui Stalin, la fel ca și utilizarea dezinformării în străinătate. Un exemplu relevant este În timpul foametei ucrainene din 1932-1933, Holodomor, care a provocat moartea a 3,6-6 milioane de ucrainieni, inginerie socială sovietică negată cu vehemență de anumite ziare occidentale plătite de Moscova, chiar dacă alți jurnaliști străini au relata tragedia de la fața locului, ca martori oculari. (cazul jurnalistului american, Walter Duranty, și a jurnalistului englez Gareth Jones). 

Un alt aspect al propagandei comuniste au fost apelurile constante către proprii cetățeni de a se aduna în jurul conducătorilor, a regimului amenințat de o criză, reală sau imaginară, motiv pentru a justifica orice nouă restricție impusă oamenilor de către partidul comunist. După cum a remarcat Richard Pipes în lucrarea Communism: A History, regimurile comuniste prosperă cu ajutorul crizelor: „Numai criza a permis autorităților să ceară – și să obțină – supunerea totală și toate sacrificiile necesare de la cetățenii săi. Sistemul avea nevoie de sacrificii și victime sacrificiale pentru binele cauzei și fericirea generațiilor viitoare. În acest fel, crizele au permis sistemului să construiască o punte dintre relitate și lumea ficțională a programelor utopice.”

Liderii comuniști și propagandiștii lor trebuiau, în mod constant, ”să inventeze” aceste crize în momentele în care eșecul regimului era evident, iar responsabilitatea acestuia era pusă pe seama amestecul agenților străini sau al trădătorilor în interiorul națiunii (contra-revoluționari). Aceste grupuri imaginare au fost acuzate că au subminat revoluția comunistă și au oferit comuniștilor un țap ispășitor convenabil și o justificare pentru sacrificiile și mijloacele reperesive teroriste necesare îndreptate împotriva societății.

Până la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, pe măsură ce comunismul s-a răspândit în națiunile est-europene ocupate de Armata Roșie, a apărut un nou model de control al informațiilor. După război, pe măsură ce națiunile din Europa de Est au început să se reconstruiască sub ocupația și controlul sovietic, Moscova a asigurat controlul tuturor emisiunilor radio. Comuniștii au respins orice mesaj care nu era conform cu scenariul sovietic, iar radiodifuzorii s-au confruntat cu pierderea locurilor de muncă sau a libertății dacă nu se conformau. Propaganda comunistă și dezinformarea au pătruns peste tot în societate; artele, literatura, teatrul, divertismentul și sportul, fie au purtat în mod flagrant mesajul comunist, fie au fost cenzurate pentru a nu jigni sau amenința Partidul Comunist. Lenin și Stalin un intervenit personal în munca scriitorilor, a istoricilor,a dramaturgilor și a regizorilor pentru a se asigura că mesajul este clar și se potrivește cu linia partidului.

Partidul Comunist Chinez (PCC) continuă să folosească propaganda și dezinformarea în întreaga lume. Sistemul chinez de propagandă și dezinformare provine din Yan’an, de la politicile de re-educare implementate acolo în anul 1942. Mao a fost un maestru al propagandei. Regimul său a organizat campanii de mobilizare în masă prin care chinezii au fost întemnițați, în scopul spălării creierului forțându-i să memoreze texte prin care Mao era venerat. Geniul propagandist al lui Mao s-a manifestat plenar în anul 1966 când a pornit Marea Revoluţie Culturală Proletară, pentru a recâştiga conducerea Republicii Populare China şi a impune propria ideologie. Mişcarea maoistă avea drept scop fundamental eliminarea elitelor, dar şi a culturii chineze străvechi. Mao s-a bazat în primul rând pe tineri. El a închis şcolile, dorind o mobilizare masivă a tinerilor, numite Gărzile Roșii. Planul principal, pe care l-au pus în practică aceste gărzi, din august 1966, a fost eliminarea celor patru stâlpi antici ai societăţii chineze:vechile idei, vechile obiceiuri, vechile tradiţii şi vechea cultură. Școlile și universitățile au fost închise, iar biserici, altare, biblioteci, magazine și case particulare răscolite sau distruse. Revoluția culturală a fost caracterizată de violență și haos. Declarațiile privind numărul deceselor variază foarte mult, estimările celor care au pierit în timpul Revoluției culturale variind de la sute de mii la milioane. Începând cu Augustul Roșu din anul 1966 din Beijing, masacrele au avut loc la nivel național, inclusiv masacrul din Guangxi, renumit prin metodele salbatice de exterminare urmate de canibalism. ”Bilanțul propagandei” maoiste, în urma Revoluției culturale chineze a fost între 1-3 milioane de chinezi uciși, 10 milioane de tineri intelectuali ”ruralizați” fiind mutați sate, lăsând o generație fără educație din cauza școlilor și a universităților închise.

Combinația dintre violență, controlul informațiilor și crize a creat ceea ce George Orwell a numit „gândire dublă” în toate țările comuniste. Oamenii dezvoltă o mentalitate care separă viața în două categorii: minciunile regimului și judecățile morale ale oamenilor și observațiile normale despre realitate. Ei recită public toate sloganurile, propaganda și minciunile autorităților comuniste, dar oamenii nu cred ce sunt nevoiți să spună. Cu toate acestea, din cauza fricii, ei sunt forțați să acționeze ca și cum ar face-o.

” În cadrul sistemului filozofic al lui Marx și Lenin, și în centrul psihologiei lor, ura față de Dumnezeu este principala forță motrice, mai fundamentală decât toate pretențiile lor politice și economice. Ateismul militant nu este doar incidental sau marginal politicii comuniste; nu este un efect secundar, ci pivotul central. Pentru a-și atinge scopurile diabolice, comunismul trebuie să controleze o populație lipsită de sentimente religioase și naționale, iar acest lucru implică distrugerea credinței și a națiunii. Comuniștii proclamă deschis ambele obiective și, la fel de deschis, le duc la îndeplinire.” – Alexsandr Solzhenitsyn

Comunismul – teoretic, ideologic și istoric – se opune lui Dumnezeu și tuturor formelor de religie. Din vremea lui Karl Marx și până astăzi, comunismul se bazează pe abolirea religiei. În 1844, Marx scria: ”Religia este suspinul creaturii asuprite, inima unei lumi fără inimă și sufletul condițiilor fără suflet. Este opiul popoarelor.” El a comparat religia cu opiul deoarece credea că religia, ca un drog, oferă în cel mai bun caz o alinare temporară a durerii și suferinței. Pentru Marx, omul a creat religia pentru a supraviețui greutăților vieții. Acest celebru citat este mai mult decât un rezumat al opiniilor lui Marx despre religie și Dumnezeu. Marx a fost un ateu declarat și a negat existența unei ființe divine sau al lui Dumnezeu. Această negare este o piatră de temelie a concepției lui Marx, în care religia este un simptom al societății burgheze malefice. El a prezis că comunismul va elimina nevoia de religie: odată eliberați de opresiunea capitalistă, oamenii nu vor mai avea nevoie de ușurarea iluzorie pe care o căutau în credința artificială. În locul ei, Marx credea că „conștiința de sine” va elimina, prin abolirea societății capitaliste, cauzele alienării și a suferinței.

Vladimir Lenin a fost de acord cu Marx: „Religia este opiul poporului” – această afirmație a lui Marx este piatra de temelie a întregii concepții marxiste asupra religiei.Lenin a dus mai departe apoi concepția marxistă cu argumentul că toată religia este un instrument folosit de burghezi pentru a reprima clasa muncitoare. Viziunea marxist-leninistă a determinat decizia de a institui în mod oficial o politică antireligioasă la cel de-al optulea congres al Partidului Comunist Rus din 1920. Aici, bolșevicii au decis: „În ceea ce privește religia, PCR [Partidul Comunist Rus] nu va fi mulțumit prin separarea decretată a Bisericii de Stat.” În loc să aștepte crearea unei societăți comuniste care să facă religia inutilă (cum credea Marx), Lenin va căuta în mod activ să o distrugă. Această politică a servit drept fundament pentru decenii de persecuție religioasă în Uniunea Sovietică și în restul lumii comuniste.

De la Revoluția bolșevică încoace, persecuția religioasă a fost o trăsătură cheie a regimului sovietic. Lenin a caracterizat religia drept una dintre formele de oprimare spirituală care, pretutindeni, apasă puternic asupra maselor de oameni. În același timp, Lenin a prezentat comunismul ca pe o doctrină eliberatoare care îi va elibera pe cei încătuși de restricțiile credinței religioase. În timp ce consolida puterea bolșevicilor prin teroarea impusă din timpul războiului civil, Lenin s-a concentrat în primul rând pe atacarea religiei ca instituție, eliminând religia din viața publică. Stalin și generațiile ulterioare de conducători sovietici au promovat ateismul lui Lenin și au evacuat religia chiar și din viața privată.

Înainte de Revoluția bolșevică, Biserica Ortodoxă era componentă vitală a societății imperiale ruse. Planul lui Lenin a însemnat distrugerea unei părți esențiale și bine înrădăcinate în cultura rusă. Acțiunile lui Lenin împotriva Bisericii Ortodoxe au inclus confiscarea pământului, eliminarea diferitelor privilegii și atribuții legale, eliminarea tuturor semnelor religioase din practicile guvernamentale. Bolșevicii și mai târziu comuniștii, au umplut ziarele cu propagandă îndreptată împotriva tuturor credincioșilor. Ei au creat muzee atee în fostele biserici și au folosit programe educaționale special concepute pentru a elimina obiceiurile și credințele religioase. La nivel local, autoritățile au implementat prin teroare politicile lui Lenin de eradicare a religiei, executând episcopi și preoți ortodocși și catolici, închizând sau exilând pe alții, închizând bisericile cu forța și profanând obiectele religioase. Până la sfârșitul asaltului bolșevic asupra bisericilor ruse, 28 de episcopi, 1.200 de preoți și peste 20.000 de enoriași au fost uciși. Pentru a desăvârși planul diabolic de distrugere a Bisericii Ortodoxe, Lenin scrie o scrisoare adresată Politbiuroului prin care stabilește, in mod secret, direcția de urmat: ”Există 99% șanse să lovim mortal dușmanul în cap și să ne asigurăm pozițiile, esențiale pentru noi, pentru deceniile următoare… Trebuie să le dăm acestor oameni o lecție astfel ca, în deceniile care vor veni, să nu mai îndrăznească nici măcar să viseze să mai opună rezistență.” Aceste instrucțiuni au fost scrise cu ocazia începutului anului 1922 când, la propunerea patriarhului Tihon, biserica a oferit avutul ei statului bolșevic pentru a putea cumpăra grânele cu care să ajute victimele foametei declanșate în acel an. Profitând de ocazie, bolșevicii au confiscat aproximativ 610 de kg de aur și 414 de tone de argint, 258 kg pietre prețioase, 35.670 diamante, obiecte de valoare si sume de bani, patrimoniu în valoare de 2,5 miliarde ruble-aur pe care devalizarea bisericilor le-ar fi adus partidului-stat. Bogățiile furate nu au servit la combatarea foametei, cu o parte s-a finanțat exportul revoluției coomuniste, prin Comintern, către China, India, Ungaria, Marea Britanie, Italia, Franța, Germania.În schimb, Lenin și bolșevicii au atins un alt obiectiv comunist distrugând ultimul element al civilizației tradiționale ruse. De altfel, după cum arată raportul lui Aleksandr Iakovlev, bisericile și comunitatea credicioșilor au fost, alături de țărani,printre cele mai mari victime ale comunismului în URSS: 200.000 de membri ai clerului au fost executați între 1917-1980, alte sute de mii trimiși în Gulag, zeci de mii de biserici și mănăstiri demolate.

Dinamitarea catedralei Cristos Mântuitorul, Moscova, 1931

Dacă ortodoxia este ținta principală a partidului-stat, celelalte religii sunt supuse aceluiași regim al terorii, cu o intensitate mai mică sau mai mare în funcție de importanța lor. Catolicii, percepuți anterior revoluției bolșevice ca filoeuropeni, supuși ordinelor unei autorități străine, opuși slavofiliei și ortodoxiei, sunt reprimați cu sălbăticie, regimul considerându-i ”dușmani periculoși”. Având mai bine de 1,5 milioane de credincioși înainte de revoluție, Biserica Catolică va dispărea din Rusia bolșevizată în următorii zece ani.

Starea de război ideologic între comunismul sovietic și Vatican s-a transformat,  în perioada stalinistă,  într-un război global al sovieticilor împotriva Bisericii Catolice prezentă în zona lor de influenţă de la finalul celui de-al Doilea Război Mondial. În această strategie, relaţia stat-Biserică era gândită pentru fiecare stat-satelit în parte, fiind identificaţi 6 factori importanţi care au determinat politica religioasă comunistă: ponderea organizaţiei religioase; dispoziţia acesteia de a se subordona/conforma cerinţelor autorităţii politice şi posibilitatea de a o infiltra şi controla prin intermediul poliţiei politice; problema dependenţei de o autoritate străină care se află în afara controlului sovietic; loialitatea sau lipsa de loialitate a unui cult religios în timpul celui de-al Doilea Război Mondial; configuraţia etnică a ţării şi cultura politică dominant. În urma analizei fiecărei societăți-țintă privită prin filtrul celor 6 criterii,  strategii comunişti au aplicat acest plan de atac, care avea ca scop final, nu atât separarea Bisericii de stat, ci subordonarea acesteia şi formarea unei naţiuni atee: Biserica Romei trebuia silită să întrerupă legăturile cu Sfântul Scaun devenind o “autocefalie naţională”, Biserica Greco-Catolică trebuia suprimată, în timp ce Biserica ortodoxă şi cele protestante urmau să fie supuse intereselor comuniste  chiar prin teroare sau alte „mijloace specifice”.

Ateismul regimurilor comuniste n-a avut drept singura cauza doar ateismul doctrinar marxist-leninist sau căutarea unui monopol al religiei seculare pe care voiau s-o întruchipeze. Credința, oricare ar fi ea, face parte de multă vreme din identitatea popoarelor. Suprimarea, supunerea ei fac parte din programul totalitar necesar comunismului că să se impună. Combaterea religiilor înseamnă atacarea rădăcinilor culturale ale țărilor cucerite, înseamnă deposedarea cetățenilor de istoria lor pentru a-i face să creadă că intră într-o nouă era. Spre exemplu, în timpul Revoluției culturale, Mao a dorit ca fiecare chinez să fie ca o pagină albă pe care să se poată scrie cel mai frumos poem. Pentru a face acest lucru, poporul trebuie desprins de vechile superstiții. Religia și identitatea sunt una acolo unde comuniștii au căutat să-și impună alegerea națională asupra minorităților care deranjau contruirea paradisului promis. Omul nou se naște pe ruinele trecutului, distrugerea lăcașurilor de cult însemna uciderea memoriei pentru a anihila mai bine ființa.

În lupta încrâncenată împotriva credinței, comunismul a fost marele perdant. Chiar în vremea marxism-leninismului triumfător, regimurile la putere n-au reușit  să stingă complet flăcăruia ce-i permitea omului să supraviețuiască, respective să suporte nedreptatea regimului. În 1937, în toiul Marii Terori staliniste, un recensământ arăta că 2/3 din populația rurală și 1/3 din cea urbană s-au declarat credincioși. Aceștia au avut curajul să-și declare credința la recensământ, ceea ce ne poate face să ne închipuim importanța religiei la restul populației. Rezultatele respective sunt considerate atât de catastrofale, încât puterea sovietică le va ține ascunse până la căderea regimului comunist din 1991. Credința este și cea care a permis zecilor de milioane de credincioși și chiar de necredincioși să reziste în cele mai vitrege împrejurări în toate colțurile lumii, în lagărele și închisorile comuniste. Aleksandr Ogorodnikov, un credincios ortodox rus, dă mărturie, despre felul în care credința l-a ajutat să suporte condițiile de încarcerare în anii 1970: ”Mă simțeam părăsit, singur, uitat de toți, mă simțeam ca îngropat în această celulă. Închipuiți-vă o celulă mică de ciment în care se pot face doar trei pași mici în diagonală… Un frig înfiorător, monstruosul frig siberian… și foamea… Când mă rugam, în acele clipe, ca să-mi depășesc disperarea, începeam să simt un mic suflu ce-mi încălzea inima.” Credința este cea care rămâne când nu mai ai speranță. Comunismul a omorât orice speranță; a rămas credința.