Penitenciarul s-a aflat pe toată perioada regimului comunist într-o clădire construită în 1852 şi alcătuită din trei corpuri masive, cu ziduri groase. Având aerul şi înfăţişarea unei temniţe vechi, stabilimentul a fost destinat persoanelor condamnate la pedepse mari cu muncă silnică.
Atât înainte, cât şi după 1945, penitenciarul a fost destinat deţinuţilor de drept comun şi celor condamnaţi pe criterii politice. Aici au fost închişi membri ai partidelor istorice, dar şi femei acuzate de delicte politice (în special, trecerea frauduloasă a frontierei).
Şi la Oradea, ca şi în alte centre de detenţie, au avut loc numeroase execuţii. Deşi capacitatea închisorii era de puţin peste 1100 de persoane, aici au existat uneori şi 2000 de deţinuţi (1951-1952), supra-aglomerarea penitenciarului făcând şi mai precare condiţiile de trai.
Pentru cei condamnaţi pentru “infracţiuni contra securităţii statului” comunist, imaginea corpului de celule al închisorii de la Oradea era dezolantă: geamurile sparte, tencuiala căzută, pete mari de igrasie, cazarea în celule mici (de 3×3 m), cu podeaua de ciment şi fără curent electric.
“Mobilierul” întregea imaginea acestei vechi închisori: patul ruginit, salteaua murdară de paie, pătura ruptă şi o “chiblă” (tineta obişnuită, fără capac) grea, cu două toarte.
Umezeala şi frigul erau două constante ale traiului carceral de la Oradea. Peisajul era completat de aerul infect din celulă, de foamea şi frigul pătrunzător care se transforma iarna în ger.
Condiţiile se înăspreau pentru cei pedepsiţi cu izolarea într-o celulă separată. Aici, deţinutul era îmbrăcat sumar, nu avea pat sau aşternut, iar raţia de mâncare îi era redusă.
Hrana nu se deosebea de cea distribuită în alte unităţi ale sistemului carceral românesc. Ciorba sau arpacaşul erau principalele feluri de mâncare.
Terci de mălai sau o zeamă cu câteva fragmente de cartofi sau foi de varză, fără grăsimi, şi un sfert de pîine ori mămăligă erau componentele meniului zilnic al deţinuţilor politici.
Din cauza alimentaţiei proaste, săracă în calorii, la Oradea au izbucnit periodic greve. De asemenea, deţinuţii erau afectaţi de subnutriţie şi apăreau frecvent semne ale distrofiei şi ale devitaminizării.
La Oradea, comunicarea între deţinuţi se făcea mai uşor decât în alte penitenciare din ţară, întrucât condiţiile dure de cazare îi ţineau deseori pe gardiani departe de celular. Asistenţa medicală era aproape inexistentă, la fel şi igiena. Baia deţinuţilor se făcea săptămânal.
La Oradea au fost închişi, între alţii, Ion Ioanid, celebrul memorialist al sistemului concentraţionar comunist, scriitorul Adrian Marino sau Lucreţia Jurj, membră a grupului de rezistenţă condus de Teodor Şuşman.
În acest penitenciar au existat deţinuţi politici şi după anul 1964 (femei şi bărbaţi, care au încercat să treacă frontiera sau persoane acuzate pentru apartenenţă la cultul Martorilor lui Iehova).
Penitenciarul Oradea a fost condus de următorii directori şi comandanţi:
Ioan N. Muth (1945), Ladislau Szartori (1945), Iosif Nemeş (1945 şi 1950), locotenent major Ioan Rusu (1950 şi 1951), locotenent Ioan Prodan (1952), sublocotenent Nicolae Deceanu (1952 şi 1953), locotenent major Nicoale/Neculai Tilici(u) (1953 şi 1955), locotenent major Vasile Coşeru (1955 şi 1956).
În Cetatea Oradea, conform unui document oficial din 12 ianuarie 1948, Centrul de strângere a internaților ocupa o clădire formată dintr-un singur bloc cu două etaje. Lagărul era situat în partea de nord a Cetății, azi Corpul E a fortăreței medievale.
Lagărul de internaţi de la Oradea, amenajat în Cetatea Oradea, a cunoscut o administrare specială, deorece abia în iulie 1945 a fost trecut în subordinea Ministerului Afacerilor Interne. De la eliberarea Ardealului de Nord, teritoriul acesta a fost o permanentă armă de şantaj a administraţiei sovietice, care a forţat mâna guvernului României, condiţionând predarea administraţiei locale din zona de vest de satisfacerea unor pretenţii. Astfel, înfiinţarea Lagărului de la Oradea se datorează exclusiv grupului care a pus mâna pe puterea politică după eliberarea oraşului de către trupele române, la 12 octombrie 1944, respectiv localnici maghiari şi reprezentanţi ai Armatei Roşii sovietice. Lagărul era un centru de tranzit pentru cele de la Târgu-Jiu sau Timişoara, dar şi „punct de expediere” spre URSS a etnicilor germani în acţiunea de deportare în vederea muncii de reconstrucţie. Din cei 69.000 de germani care au fost ridicaţi forţat din România, încărcaţi în vagoane supra-aglomerate de vite sau marfă şi transportaţi până în cele mai îndepărtate colţuri ale Uniunii Sovietice, sute de persoane au pornit şi de la Oradea. Chestura Poliţiei Oradea informa că pe data de 15 ianuarie 1945, cca 799 de persoane de origine germană au fost predate autorităţii speciale sovietice, care după câteva zile a ordonat transportarea lor în Rusia. La data de 8 august 1945, printr-o solicitare adresată Prefectului Judeţului Bihor, comandantul Lagărului nr.1 Oradea indica cantitatea de alimente necesară calculată după efectivul de 1.200 persoane. Mai exact, la data de 22 iulie 1945, după ce cu o zi înainte, 880 de suflete, încărcate în 14 vagoane au luat calea Lagărului de la Târgu-Jiu, în curtea cetăţii se găsesc 940 inşi pe care lagărul nu poate nici întreţine, şi nu poate să le pună la dispoziţie nici loc de culcat.